Pe vremea aia se punea suflet. Nu erau invitaţii la “Vocea roMâniei”, cu rating şi deadline…

Nu sunt câtuşi de puţin nostalgic al lui Ceaşcă. Am plâns de fericire în 89. Aveam regretul că n-am fost dizident adevărat. Eram prea puşti-adolescent pentru a face alte nebunii în afară de a asculta Europa Liberă (ce sinistru sună acum la ureche înţelepţită…) Sau de a asculta muzică rock, cochetând şi cu o chitară, în trupe piteştene clarobscure. Joacă….

Era însă o vreme care avea libertăţi şi fericiri ascunse, delicioase tocmai pentru că erau furate sistemului. Sistem care, paradoxal, le făcea posibile. Indirect, fericit, le chiar încuraja. Vorba lui Gabriel Liiceanu, noi respiram oxigen ca din butelie, nu natural. De-aia îi şi apreciam valoarea. O carte, o casetă, un disc obţinut după îndelungi străduinţe (“the chase is better than the catch”) cântărea cât aurul. Ir noi, prostovani, ne imaginam că cei care au la îndemână toate astea mor de fericire. Greşit… Noi eram cei fericiţi.

Pe imaginea de mai sus, cu Semnal M, apare un edificatoriu simbol imagistic – o scară de casă a studenţilor, copiilor, culturii, ce-o fi fost – nu contează. Fireşte, statul voia să demonstreze veleitar că asigură condiţiile dezvoltării multilateral bla+blah. Culmea e că acum realizezi că reuşea asta cu brio, deşi fără voie. Acelaşi peisaj e astăzi fie o paragină, fie un club privatizat al unui mafiot local. Fericirea de a avea azi un Fender Stratocaster e o banalitate searbădă (scuze pentru accentul pleonastic).

Ca orice lucru bun, s-a petrecut repede, oricum. Rămâne muzica. Şi o intrebare. Câte Iris, Holograf, Phoenix, Semnal M, Compact, Pro Musica etc. etc. au apărut în vremea liberă a Sarmalelor Reci, Taxi, Viţa de vie (Timpuri Noi sunt singurii care au trăit tranziţia). E o întrebare. Ce aţi alege – Steaua din 86 sau Steaua lui Becali?

Asta nu înseamnă că nu trebuie să votaţi USL. !!!!! pdl e moartea!

Şi Dan Iliescu aparţine vârstei vechi…